duminică, decembrie 10, 2017

Andrei Vartic, Fără “gloria istoriei”

Andrei Vartic, Fără “gloria istoriei”, In: Timpul, marți, 13 ianuarie 2009.
“Dacă un congres al națiunilor europene s-ar aduna acum pentru a decide reunirea Basarabiei (ca străvechi pământ românesc) cu România, monografia domnului Gheorghe Postică ar trebui să fie cartea de căpătâi a delegației române”
Mircea Eliade arată magistral cum India, preocupată de Ființă și nu de Istorie, nici macar nu a reținut numele cuceritorului Alexandru Macedon, “cu toate că această cucerire a avut o înrâurire asupra istoriei sale ulterioare” (Aspecte ale mitului, “Univers”, București, 1978, p. 130). Cam același lucru el l-a afirmat – invocând Meșterul Manole și Miorița – și despre românii din Evul Mediu timpuriu: în memoria lor colectivă nu apar numele căpeteniilor hune, slave, pecenege, cumane, sau mongole, dar există – preocupări   majore pentru desăvârșirea spirituală, “neîntrecute de nici o altă cultură europeană”. Pentru fundamentarea acestei glorii spirituale a strămoșilor, știința arheologică românească a trebuit să aducă, în primul rând, dovezi materiale că ei au existat ca autohtoni în toată epoca tulbure a marii migrațiuni, când s-au creat și germenii acestor capodopere.
Iată că o monografie monumentală, una din cele mai importante cărți ale Basarabiei din ultimii zeci de ani – Gheorghe Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean, Editura Academiei Române, 2007, 488 p. – confirmă ipotezele lui Mircea Eliade și pentru Basarabia. Nu este aici locul să dăm detalii. Reținem doar că, în baza unei documentări savante, expuse și pe zeci de tabele, diagrame, hărți, cât și a unui repertoriu uriaș al așezărilor, profesorul Gheorghe Postică demonstrează ireproșabil că, deși nu s-au afirmat “glorios” în analele scrise ale istoriei Evului Mediu timpuriu, românii din spațiul pruto-nistrean au fost prezenți necontenit aici, în spațiul lor de etnogeneză, din strămoșii lor daci, pe vetrele lor sedentare de mare vechime. El scoate în evidență faptul că în straturile culturale pe care le-au cercetat arheologii în anii de după căderea URSS (în RSSM această cercetare nu era posibilă) sedentarii creștini (monoteiști), adică protoromânii și românii, se diferențiază net de migratorii nomazi (inclusiv slavii). Din monografie mai rezultă că arhaitatea românească din Basarabia și Bucovina are aceiași vechime ca și ceea de pe Siret, Argeș sau Mureș, că românii nu sunt aici nici macar urmare a pretinsei transhumanțe a păstorilor români, ci autohtoni veritabili. Satele și așezările lor fortificate din diferite secole (de la Hansca, Echimăuți, Alcedar etc.) apar în straturile culturale ale Evului Mediu de multe ori în același loc, așa de parcă într-o mie de ani ei nu au schimbat nici măcar locul vetrelor din case.
Una din concluziile majore ale monografiei este că intrarea poporului român în istoria scrisă a lumii prin Basarabi (1330) și Mușatini (probabil, înainte de 1350) nu au fost întâmplătoare. Unificarea politică a comunităților medievale românești imediat după retragerea mongolilor a fost posibilă datorită excepționalei unități etnolingvistice, spirituale, socio-economice și religioase păstrate de românii sedentari în mileniul dinaintea fondării principatelor. Dacă un congres al națiunilor europene s-ar aduna acum pentru a decide reunirea Basarabiei (ca străvechi pământ românesc) cu România, monografia domnului Gheorghe Postică ar trebui să fie cartea de căpătâi a delegației române.