Andrei Vartic, Fără “gloria istoriei”, In: Timpul, marți, 13 ianuarie
2009.
“Dacă
un congres al națiunilor europene s-ar aduna acum pentru a decide reunirea
Basarabiei (ca străvechi pământ românesc) cu România, monografia domnului
Gheorghe Postică ar trebui să fie cartea de căpătâi a delegației române”
Mircea Eliade arată magistral cum India, preocupată de Ființă și nu de
Istorie, nici macar nu a reținut numele cuceritorului Alexandru Macedon, “cu
toate că această cucerire a avut o înrâurire asupra istoriei sale ulterioare”
(Aspecte ale mitului, “Univers”, București, 1978, p. 130). Cam același lucru el
l-a afirmat – invocând Meșterul Manole și Miorița – și despre românii din Evul
Mediu timpuriu: în memoria lor colectivă nu apar numele căpeteniilor hune,
slave, pecenege, cumane, sau mongole, dar există – preocupări majore pentru desăvârșirea spirituală,
“neîntrecute de nici o altă cultură europeană”. Pentru fundamentarea acestei
glorii spirituale a strămoșilor, știința arheologică românească a trebuit să
aducă, în primul rând, dovezi materiale că ei au existat ca autohtoni în toată
epoca tulbure a marii migrațiuni, când s-au creat și germenii acestor
capodopere.
Iată că o monografie monumentală, una din cele mai importante cărți ale
Basarabiei din ultimii zeci de ani – Gheorghe Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean, Editura Academiei Române, 2007, 488 p. –
confirmă ipotezele lui Mircea Eliade și pentru Basarabia. Nu este aici locul să
dăm detalii. Reținem doar că, în baza unei documentări savante, expuse și pe
zeci de tabele, diagrame, hărți, cât și a unui repertoriu uriaș al așezărilor,
profesorul Gheorghe Postică demonstrează ireproșabil că, deși nu s-au afirmat
“glorios” în analele scrise ale istoriei Evului Mediu timpuriu, românii din
spațiul pruto-nistrean au fost prezenți necontenit aici, în spațiul lor de
etnogeneză, din strămoșii lor daci, pe vetrele lor sedentare de mare vechime.
El scoate în evidență faptul că în straturile culturale pe care le-au cercetat
arheologii în anii de după căderea URSS (în RSSM această cercetare nu era
posibilă) sedentarii creștini (monoteiști), adică protoromânii și românii, se
diferențiază net de migratorii nomazi (inclusiv slavii). Din monografie mai
rezultă că arhaitatea românească din Basarabia și Bucovina are aceiași vechime
ca și ceea de pe Siret, Argeș sau Mureș, că românii nu sunt aici nici macar
urmare a pretinsei transhumanțe a păstorilor români, ci autohtoni veritabili.
Satele și așezările lor fortificate din diferite secole (de la Hansca,
Echimăuți, Alcedar etc.) apar în straturile culturale ale Evului Mediu de multe
ori în același loc, așa de parcă într-o mie de ani ei nu au schimbat nici măcar
locul vetrelor din case.
Una din concluziile majore ale monografiei este că intrarea poporului
român în istoria scrisă a lumii prin Basarabi (1330) și Mușatini (probabil,
înainte de 1350) nu au fost întâmplătoare. Unificarea politică a comunităților
medievale românești imediat după retragerea mongolilor a fost posibilă datorită
excepționalei unități etnolingvistice, spirituale, socio-economice și religioase
păstrate de românii sedentari în mileniul dinaintea fondării principatelor.
Dacă un congres al națiunilor europene s-ar aduna acum pentru a decide reunirea
Basarabiei (ca străvechi pământ românesc) cu România, monografia domnului
Gheorghe Postică ar trebui să fie cartea de căpătâi a delegației române.