Ion
NEGREI, istoric, cercetător ştiinţific
la
Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Republica
Moldova, ţara de la marginea lumii latine
Comunicare la Colocviul Internaţional „Originile latinităţii: cazul României şi al Republicii Moldova”, Alba-Iulia, 21-22 octombrie 2011
Onorată asistenţă,
stimaţi participanţi la această
întrunire ştiinţifică,
dragi colegi
Vă salut pe fiecare în parte,
adresându-vă urări de succes în cadrul Colocviului de astăzi precum şi în
activităţile zilnice pe care le desfăşuraţi în ţările D-voastră de origine,
pentru prosperarea popoarelor pe care le reprezentaţi şi a gintei latine în
ansamblu.
Totodată, mulţumesc din suflet
organizatorilor prezentei întruniri pentru invitaţia adresată mie, la care am
răspuns cu deosebită plăcere, dar, recunosc, cu mare întârziere, fapt pentru
care solicit organizatorilor scuzele de rigoare.
Republica
Moldova cel mai tânăr stat neolatin
Cred că nu greşesc afirmând că dintre
ţările neolatine, Republica Moldova este cel mai tânăr stat. Recent, a marcat
aniversarea a 20-a de la proclamarea independenţei. A apărut, pe harta politică
a lumii ca stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil la 27 august 1991,
în rezultatul destrămării Uniunii Sovietice, un stat-imperiu, care pe parcursul
existenţei sale politice a cucerit abuziv, integral sau parţial, şi a stăpânit,
evident ilegal, un şir de teritorii şi popoare de diferite obârşii, inclusiv şi
o parte de teritoriu şi un segment de populaţie românească, respectiv un
fragment al lumii latine. Teritoriul şi populaţia românească anexate la
U.R.S.S., în 1940, ca prevedere a Pactului Molotov-Ribbentrop, au fost
organizate din punct de vedere „politic” sub formă de republică unională
sovietică.
Dacă aruncăm o privire asupra hărţii
politice a lumii, cu uşurinţă, putem constata că Republica Moldova este situată
în chiar centrul Europei, ocupă un teritoriu minuscul: are o suprafaţă de 33,8
mii kilometri pătraţi, se întinde de la nord la sud pe o distanţă de 350 de km,
de la est la vest – 150 de km. Dacă examinăm harta lumii latine, cu aceeaşi
uşurinţă, putem observa că Republica Moldova ocupă extremitatea estică a
romanităţii orientale şi este situată la hotarul dintre lumea latină şi lumea
slavă (mai precis, a slavilor de răsărit). Împreună cu România, Republica
Moldova formează un masiv/areal unic romanic, ambele state, luate împreună, se
prezintă ca o insulă latină în oceanul popoarelor slave vecine.
Populaţia Republicii Moldova este,
conform recensământului din 2008, de 3,5 mil. de locuitori, dintre care circa
un sfert locuiesc în mun. Chişinău, capitala republicii. Conform aceluiaşi
recensământ circa 80 de procente din populaţie o alcătuiesc moldovenii/
românii.
Alte
date despre Republica Moldova:
forma de guvernământ – republică parlamentară; moneda naţională – leul
moldovenesc; limba de stat, conform Constituţiei din 1994, este limba
moldovenească, o limbă inexistentă din punct de vedere ştiinţific, „o himeră
creată de o anumită politică etnocultură străină”. Aprecierea respectivă aparţine reputatului
lingvist român Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia, de unde este şi cel
care vă vorbeşte.
Vorbind despre realităţile politice
actuale din Republica Moldova, consider necesar să aduc la cunoştinţa
ascultătorilor şi faptul că, la momentul destrămării U.R.S.S., unele raioane
din partea de răsărit a fostei republici unionale sovietice moldoveneşti s-au separat,
autoproclamându-se într-o enclavă separatistă cu numele Republica Moldovenească
Nistreană, formaţiune statală nerecunoscută de comunitatea internaţională, dar care
se menţine până astăzi doar datorită sprijinului acordat de Moscova. Geografic,
această autoproclamată republică ocupă un teritoriu în partea stângă a Nistrului,
acolo unde, în perioada stalinistă, mai concret
între anii 1924 şi 1940, conducerea comunistă de la Moscova a decretat
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
În ultimele două secole, actualul teritoriu al
Republicii Moldova, în două rânduri, a fost decupat de la trunchiul său
istoric, etnic, lingvistic şi cultural. Prima dată, spaţiul dintre Prut şi
Nistru (partea estică a Principatului Moldovei) a fost cucerit de Imperiul Rus în
1812, în rezultatul unui război ruso-turc, stăpânirea ţaristă exercitându-se
aici preţ de mai bine de un secol.
Revenită în fruntariile naţionale, în 1918, populaţia din acest spaţiu a
beneficiat de o dezvoltare firească, în hotarele statului naţional român, o
scurtă perioadă de timp, doar 22 de ani, deoarece, în 1940, pentru a doua oară,
Basarabia este anexată, de data aceasta, de Uniunea Sovietică, şi ţinută forţat
în hotarele imperiului până la momentul când acesta a sucombat politic în 1991.
Aşadar, în ultimele două secole, timp
de mai bine de 150 de ani, populaţia din acest teritoriu, inclusă în fruntarii
străine (ruseşti/sovietice), a cunoscut condiţii improprii de dezvoltare. Faţă de populaţia băştinaşă
de origine daco-romană din acest spaţiu,
stăpânirile străine au aplicat o politică dură de rusificare, sovietizare şi
comunizare manifestată prin deromanizare, delatinizare şi deromânizare.
Procesul de deznaţionalizare a condus la inhibarea conştiinţei naţionale şi la
ştergerea memoriei istorice. Drept rezultat, astăzi, Republica Moldova, prinsă
între rădăcinile româneşti şi trecutul recent sovietic, este un stat lipsit de
identitate naţională. Această realitate a fost observată de mai mulţi istorici,
sociologi, politologi, analişti politici, etc. Recent, fondatorul
Centrului/Agenţiei de Analize STRATFOR din S.U.A., George Friedman făcea
următoarea constatare: „Este greşit să credem că Republica Moldova este, pur şi
simplu, o parte din România luată de sovietici. După şaptezeci de ani de la
despărţirea de România, Moldova a devenit mai mult decât o provincie românească,
departe de a fi o provincie rusă şi nu îndeajuns de a se considera o naţiune”. (Geopolitical
Journey, part 4:
Moldova by George Friedman, material retipărit în Revista de istorie a
Moldovei, Chişinău, 2011, nr. 1-2, p. 120-125.
Emanciparea
naţională românească
Realităţile de astăzi din Republica
Moldova îşi au originea lor nu doar în trecutul recent sovietic, dar şi în
trecutul istoric mai îndepărtat.
În Evul Mediu, românii, spre deosebire de celelalte popoare
romanice, au fost constrânşi să abandoneze vechea tradiţie a scrierii cu litere
latine pe care o practicase strămoşii lor daco-romani şi să utilizeze în
scriere caracterele slavone sau chirilice, lucrările tipărite cu alfabet latin
în perioada respectivă fiind excepţii.
Abia la mijlocul secolului al XIX-lea,
drept rezultat al emancipării politice a românilor şi ca urmare a propagandei
făcute de o seamă de intelectuali în sprijinul alfabetului latin, se ajunge,
iniţial, la un alfabet mixt, în care unele litere chirilice erau înlocuite cu
echivalentele lor latine, iar începând din 8 ianuarie 1860, printr-un „ordin de
zi”, semnat de G. Ghica, ministru al Treburilor Interne, alfabetul latin a fost
introdus în cancelariile Principatelor Unite.
Trecerea de la scrierea
româno-chirilică la cea româno-latină a avut o importanţă deosebită în istoria
culturii româneşti. Prin acest act de cultură, se încheie o perioadă însemnată
a istoriei scrierii româneşti – cea a „slavonismului cultural” – şi începe
alta, - cea a scrierii cu litere latine, - când s-a cristalizat definitiv limba
română literară, precum şi normele ei ortografice. Prin adoptarea sistemului
grafic latin, limba română se adapă direct din limba din care îşi trage
sorgintea. Introducerea alfabetului latin deschide limbii şi culturii româneşti
perspective mai strânse cu marea familie a limbilor şi a popoarelor romanice şi
a culturii acestora, facilitând totodată şi relaţiile cu civilizaţia apuseană,
bazată pe valorile culturale greco-latine.
Basarabenii
în „închisoarea popoarelor”
În timp ce în secolul al XIX-lea vectorul general al dezvoltării spirituale
şi culturale al românilor emancipaţi era orientat spre Apus, românii din
Basarabia, parte componentă a poporului român, au rămas în continuare în
captivitatea politică şi culturală a slavonismului. Înglobaţi în componenţa
Imperiului Rus, denumit, în cunoştinţă de cauză de poetul ucrainean Taras
Şevcenco, „închisoare a popoarelor”, ei nu au cunoscut o viaţă politică
proprie, şi respectiv, le-a lipsit viaţa naţional-culturală. Astfel, provincia
dintre Prut şi Nistru, ruptă din trupul Moldovei în 1812, a cunoscut cea mai
îndelungată perioadă de utilizare a alfabetului chirilic pentru exprimarea în
scris a limbii române. Înseşi scrierile în limba română cu alfabet chirilic, în
Basarabia, în secolul al XIX-lea, au fost sporadice, deoarece în administraţie,
educaţie, biserică şi în alte domenii se folosea limba rusă în baza alfabetului
chirilic. Dominaţia ţaristă în Basarabia
a avut consecinţe nefaste pentru dezvoltarea culturii naţionale româneşti:
limba, literatura, artele etc. s-au aflat în afara spaţiului şi condiţiilor
fireşti de dezvoltare. În şcolile de limbă rusă şi de spirit rusesc din
Basarabia, elevilor li se inocula sistematic şi metodic
doctrina panslaviştilor ruşi: că Rusia este cea mai mare şi mai puternică ţară
din lume; că Rusia are misiunea de la Dumnezeu de a stăpâni lumea întreagă şi
că această lume trebuie salvată de influenţa primejdioasă politică, morală şi
culturală a Franţei revoluţionare, republicane şi ateiste; că celelalte ţări şi
popoare (grecii, bulgarii, sârbii, românii, muntenegrenii etc.), scăpate de sub
„jugul turcilor”, trăiesc numai din mila, bunătatea, ajutorul şi răbdarea
singuri stăpânitorilor ţari ai Rusiei şi ai pravoslavnicului popor rus. În
toate instituţiile de învăţământ, vorbirea „limbii moldoveneşti”/române de
către elevi era oprită cu desăvârşire. Sistemul de instruire practicat în
şcoală era totalmente lipsit de coloritul naţional. (Ioan Pelivan, Basarabia
cea diferită de Rusia, în „Magazin
istoric”, nr. 3, 2006. p. 21)
Sintetizând esenţa politicii
promovată de autorităţile ţariste în domeniul educaţiei, de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Ioan Pelivan, pe care l-am citat mai sus, în perioada
respectivă fiind elev, iar ulterior devenit unul din fruntaşii mişcării
naţionale din Basarabia, în memoriile sale, avea să conchidă: „Tot
gândul, toată atenţia, toată dragostea, toată mintea noastră erau îndreptate
spre Rusia, spre poporul rus, spre tot ce e rusesc”. (Ibidem, p. 60.) Fundamentalismul ecleziastic şi
laic rus cu care erau îndoctrinată populaţia trebuia să înăbuşe orice
dorinţă de manifestare a identităţii naţionale. Valorile naţionale, limba
strămoşilor, obiceiurile şi tradiţiile, cântecele populare şi dansurile
naţionale, cultura laică şi bisericească, istoria poporului băştinaş – erau
completamente neglijate şi persecutate. Şi chiar dacă în procesul de studii sau
în puţinele publicaţii, evident de limbă rusă, ce aveau difuzare în ţinut, se
amintea câte ceva despre acestea, se făcea doar la modul denigrator şi în bătaie
de joc. De exemplu, în cazul în care profesorii de la Seminarul Teologic din
Chişinău, unica instituţie de învăţământ secundar din Basarabia, trebuiau să le
vorbească elevilor despre România, ei menţionau doar faptul că această ţară
este „vecină cu gigantul nostru Imperiu Rus”.
Şcoala în limba rusă, străină de sufletul
poporului băştinaş, a făcut ca, la răscrucea secolelor XIX-XX, majoritatea
populaţiei româneşti să rămână analfabetă. În Basarabia, în acea perioadă, nu
exista nicio scoală în limba maternă a băştinaşilor, nu exista nicio bibliotecă
cu cărţi, reviste şi ziare în limba română, nu exista teatru, presă, nu exista
nicio tipografie, editură de carte românească. Evident nu existau cadre
naţionale didactice, oameni de creaţie. În schimb, exista ruină şi întuneric. Conform
datelor recensământului din 1897, în Basarabia doar 10,5% bărbaţi şi 1,7% femei din populaţia băştinaşă (de
origine română) erau ştiutori de carte. Politica
de deznaţionalizare şi rusificare promovată de regimul ţarist în Basarabia a
avut grave repercusiuni asupra mentalităţii populaţiei, asupra manifestării
conştiinţei naţionale şi evident asupra conştientizării identităţii etnice şi
respectiv a rădăcinilor latine a populaţiei băştinaşe.
În „veacul naţionalităţilor”, când
popoarele europene şi-au etalat deschis identitatea naţională,
moldovenii/românii din Basarabia înglobaţi în hotarele Imperiului Rus, nu au
cunoscut procesul de modernizare. În marea ei majoritate, populaţia rurală a fost
conservată în tipare medievale de trai. Lipsa instituţiilor moderne a întârziat
apariţia şi afirmarea elementului burghez şi respectiv a conştiinţei naţionale.
Toate acestea au făcut ca românii din spaţiul basarabean să rămână în afara
procesului de constituire şi afirmare a naţiunii române pe plan european.
1917-1918.
Ieşirea din ritmul tradiţional rusesc şi slav şi încadrarea
în
ritmul românesc şi cel latin
În pofida politicilor de rusificare,
în cei peste o sută de ani de stăpânire colonială, ţarismul nu a reuşit să
schimbe caracterul naţional al populaţiei din Basarabia, nu a reuşit „să-i facă
ruşi” pe ţăranii basarabeni de origine moldovenească/română, nu a reuşit să şteargă
rădăcinile latine din conştiinţa unei părţi a populaţiei, mai cu seamă a
puţinilor intelectuali. Pentru a ne păstra în limitele adevărului trebuie să
recunoaştem că nivelul de rusificare a intelectualităţii de origine română din
Basarabia era destul de avansat. Conştiinţa, dar mai precis psihologia
naţională, adormită/conservată a ieşit în avanscenă în condiţiile de libertate
şi democraţie oferite de revoluţia democratică rusă din februarie-martie 1917,
dar mai cu seamă în contextul preluării puterii de către bolşevici. O primă
manifestare în acest sens a fost organizarea învăţământului în limba maternă
(română) şi introducerea alfabetului latin în şcoală. Basarabia a fost ultima
provincie românească în care s-a organizat învăţământul naţional în baza
alfabetului latin. Organizarea învăţământului în limba naţională în Basarabia
s-au făcut relativ târziu, abia după căderea autocraţiei ruse în februarie
1917, atunci când condiţiile politice erau favorabile acestui demers.
Semnificativ este faptul, că basarabenii au optat pentru această soluţie în
condiţiile în care provincia respectivă era încă parte componentă a Rusiei
proclamate democratice. Subliniem în mod deosebit acest fapt deoarece mai apar
studii în care se afirmă neîntemeiat că alfabetul latin în Basarabia este opera
administraţiei române instalate aici, după actul Unirii din 27 martie 1918.
Introducerea alfabetului latin, în mai 1917, prin hotărârea Congresului
învăţătorilor moldoveni, a fost una din formele de manifestare a identităţii
naţionale a românilor moldoveni din Basarabia. Învăţământul organizat pe baze
naţionale – în limba română şi prin scrierea latină - a readus Basarabia în
albia românismului şi latinităţii. (Ion Negrei, Introducerea alfabetului latin
în Basarabia în „Cugetul”. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 2(26), 2005, p.
37-41)
Basarabeanul Teofil Ioncu (născut în
1885, în com. Olişcani, jud. Orhei, studii superioare la Institutul Superior
din Moscova, Şcoala Superioară Comercială, Universitatea din Leipzig), preşedintele Partidului Naţional Moldovenesc
constituit în primăvara anului 1917, în broşura Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, 1917, 16 p.), astfel explica
semenilor săi, mai puţin versaţi în probleme de identitate naţională şi de
rasă, corelaţia dintre românism şi latinitate: „Români am fost, român ne este
sângele ce ne curge în venele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca
români voim să trăim pe vecie. Dacă este aşa, apoi mai întâi trebuie să trezim
simţirile neamului nostru şi să ne cunoaştem neamul nostru românesc. Trebuie să
luăm toate măsurile ca să învăţăm în şcoalele din Basarabia limba românească,
scrisoarea (scrierea – n. n.)
românească şi cultura românească cea veche latină, din care s-au adăpat toate
popoarele culte de astăzi: francezii, italienii, care se trag şi ei de la Roma
şi sunt rudele noastre mai îndepărtate, apoi englezii, nemţii şi alte popoare
culte”.
Acelaşi român basarabean Teofil Ioncu,
în calitatea sa de reprezentant al Partidului Naţional Moldovenesc, în septembrie
1917, a salutat Congresul naţiunilor din Rusia, care şi-a ţinut lucrările la
Kiev, „în numele românilor din Basarabia”, în felul următor: „Mulţi au auzit de
„moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiune moldovenească nu există.
Există o naţiune română. Numele Moldova,
moldoveni, este numai teritorial, dar
nu naţional, iară dacă noi numim „moldoveneşti”
comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere
tactic, fiindcă cuvântul „român”
sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca
şi d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…”. (Vezi:
Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, ediţia a III-a,
Chişinău, 2010, p. 339-340.)
Conştiinţa apartenenţei la naţiunea română şi
lumea latină s-a manifestat şi în timpul desfăşurării la Chişinău, în zilele de
20-25 octombrie 1917, a Congresului militarilor moldoveni. Pe străzile
oraşului, spre locul de desfăşurare a congresului ostaşii moldoveni s-au
deplasat sub melodia „Marsilieza”. Orchestra militară a intonat „cântecul
slobozeniei” şi la deschiderea congresului. Sub flamura tricolorului naţional
şi a melodiilor patriotice româneşti „Deşteaptă-te, române” şi „Pe al nostru
steag e scris Unire”, sub strigăte entuziaste de „Ura” şi „Vivat”, la 23
octombrie 1917, congresul a proclamat autonomia administrativă şi politică a
Basarabiei, motivând opţiunea respectivă prin „cultura naţională a neamului
moldovenesc şi trecutul lui istoric”. (Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. În
Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri. Chişinău, 1992, p. 401-412.)
Trecerea de la Basarabia
rusească la Basarabia românească s-a dovedit a fi lucru anevoios din cauză că
stăpânirea străină, prin politicele promovate, după ce a reuşit să producă scindarea teritorială, a
încercat „să dezguste”, să îndepărteze populaţia locală băştinaşă de trunchiul
etnic comun. Şi trebuie să recunoaştem că aceste obiective parţial au fost
atinse, astfel încât „mulţi moldoveni s-au lepădat de neam şi au ajuns să-i
socotească duşmani pe înşişi fraţii noştri români”. Această constatare se
conţine în declaraţia studenţilor români din Basarabia lansată la 24 ianuarie
1918, zi în care Republica Democratică Moldovenească îşi proclama independenţa
de Rusia.
Experimentul sovietic: poporul
moldovenesc
În perioada stăpânirii
sovietice (1940-1941;1944-1991) sterilizarea spirituală a populaţiei române
cuprinse în hotarele Uniunii Sovietice a atins cote nebănuite. Procesul de
deznaţionalizare în perioada sovietică a fost mult mai dur decât în perioada
ţaristă. Ştiindu-se că limba este factorul identitar primordial, s-a urmărit
înlăturarea ei din administraţie, educaţie, biserică, etc., s-a făcut tentativa
de înlocuire a limbii române, - limbă de origine romanica, - cu o variantă a
limbii slave, aşa-numita limbă moldovenească. În Basarabia s-a întâmplat un lucru,
se pare, nemaiîntâlnit nicăieri în lume: unei populaţii cu evidente rădăcini
latine i s-a impus scrierea cu buchii chirilice. Experimentul social a depăşit
faza lingvistică şi s-a extins pe palierul etnic, făcându-se sforţări de
constituire a unui popor moldovenesc,
ulterior, a unei naţiuni moldoveneşti, distincte de poporul şi naţiunea română.
În opinia fabricanţilor/inventatorilor de noi etnii, trăsătura distinctă a
moldovenilor ca popor era pretinsa componentă slavă cu efecte definitorii în
constituirea lor etnica. Poporul moldovenesc, creat din considerente
ideologice, trebuia să exceleze prin antiromânismul său, de origine aproape
genetică.
Identitate
naţională şi latinitate exprimate prin simbol
În pofida durităţii regimului
totalitar comunist, intelectualii basarabeni au încercat să opună rezistenţă
regimului, să apere adevărul ştiinţific despre istoria, limba şi cultura
naţională.
O adevărată luptă pentru oficializarea
limbii române s-a dat în deceniul al nouălea al secolului trecut. Pentru prima
dată în istoria Basarabiei, limba moldovenească, căreia, sub presiunea maselor,
i s-a recunoscut că este identică (atenţie, identică, dar nu unitară – n. n.)
cu limba română, a fost declarată ca limbă de stat. Oficializarea limbii
moldoveneşti s-a făcut în baza grafiei latine, o adevărată premieră în spaţiul
de la est de Prut.
Republica Moldova a fost prima dintre
republicile fostei U.R.S.S., care a adoptat trecerea limbii sale naţionale de la alfabetul chirilic la cel latin.
Pentru Moldova trecerea la alfabetul latin semnifica reconfirmarea originii
latine a limbii naţionale şi identitatea ei cu limba română. Trecerea scrisului
la alfabetul latin trebuie apreciată ca o revenire la alfabetul utilizat în
Basarabia interbelică, aşa încât putem vorbi de o continuitate a scrisului cu
caractere latine în acest spaţiu mult încercat.
Aşa precum am menţionat mai sus că adoptarea
alfabetului latin în Basarabia în 1917 a fost voinţa intelectualilor din acest
ţinut, tot aşa subliniem faptul că revenirea la alfabetul latin s-a decis, în
ziua de 31 august 1989, de către Sovietul Suprem, când Basarabia din punct de
vedere politic constituia Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi era
parte a Uniunii Sovietice.
Dacă problema statutului limbii
naţionale a servit drept factor unificator pentru populaţia românofonă a
Republicii Moldova, dacă originea latină a limbii populaţiei majoritare era
greu de contestat, atunci problema identităţii (unităţii) lingvistice a limbii
moldoveneşti cu cea română a devenit motivul scindării profunde în cadrul
elitelor politice şi intelectuale în două grupări. Pentru gruparea „proromână”/unionistă,
termenul moldovenesc indică doar o identitate regională în cadrul românismului
general, aceştia identificându-se prin limba română, prin istoria românilor,
prin cultura românească. Identificarea respectivă le oferă cele mai potrivite
oportunităţi de integrare europeană şi de afirmare în plan mondial. Cea de-a
doua grupare – numită moldovenistă/statalistă – consideră că Moldova, deşi
împărtăşeşte cu România aceeaşi limbă, şi parţial aceeaşi istorie şi cultură, a
fost „condamnată să fie stat”. Pentru adepţii acestei teorii năstruşnice, limba
moldovenească şi istoria Moldovei sunt prezentate drept argumente forte pentru
legitimarea tânărului stat. Cel mai fidel susţinător al limbii moldoveneşti şi
aspectului ei grafic impus de autorităţile sovietice, este Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova. Deşi comuniştii au acceptat ideea originii
latine comune a limbilor moldoveneşti şi române, ei nu recunosc unicitatea
acestora, afirmând că asemănările dintre diferitele limbi ale unei şi aceleiaşi
familii nu sunt un argument pentru a renunţa la una dintre ele în favoarea
celeilalte. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova s-a pronunţat şi pentru
păstrarea alfabetului chirilic, afirmând ca revenirea la alfabetul latin ar
putea cauza analfabetizarea populaţiei republicii.
Opoziţia fermă pe care au manifestat-o
reprezentanţii elitei intelectuale basarabene prin contestarea falsei
identităţii moldoveneşti ce li se impunea, considerând-o drept insultă pentru
adevărata identitate a majorităţii etnice a republicii, nu a reuşit să
influenţeze poziţia arhitecţilor acestei inepţii. Astfel, glotonimul „limba
moldovenească” a fost oficializat în Constituţia adoptată în 1994, al cărei
art. 13 declară că „limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”.
Doar datorită opoziţiei mediilor academice, cadrelor didactice din învăţământul
preuniversitar şi cel superior, astăzi, în sistemul educaţional din Republica
Moldova se predă limba şi literatura română şi se studiază istoria românilor,
alături de literatura şi istoria universală.
Resuscitarea confuziei identitare în
privinţa denumirii limbii şi originii moldovenilor a stârnit nedumeriri şi în
rândul corpului diplomatic de la Chişinău. Într-un mesaj de rămas bun, fostul
ambasador american în Republica Moldova, doamna Pamela Hyde Smith le spunea
studenţilor de la Universitatea de Stat din Moldova: „Nu înţeleg de ce unii
numesc limba vorbită de majoritate limbă moldovenească, în timp ce toată lumea
ştie că este limba română …Nici măcar nu văd ca oamenii să fie de acord asupra
semnificaţiei de moldovean, care pentru unii înseamnă etnic român, iar pentru
alţii semnifică o încercare în stil sovietic de a construi aici o etnie
distinctă… Eu consider că lipsa sentimentului de identitate ca cetăţean al
ţării este o problemă serioasă a Moldovei”. ( Ioan C. Popa, Chestiunea identitară
în Basarabia sau De ce moldovenii sunt români în Balcanii şi Europa. Revistă de consemnări şi atitudini, 2011,
septembrie, nr. 116, p. 15.)
Identitatea
românească şi originile latine ale moldovenilor este reflectată şi în stema de
stat a Republicii Moldova.
Aprobată de Sovietul Suprem (Parlamentul) Republicii Moldova la 3 noiembrie
1990, ea conţine două elemente (simboluri) de bază, fiecare din ele fiind
expresia unei conştiinţe cu rădăcini adânc implantate în istoria noastră milenară.
Elementul central al stemei – scutul cu
capul de bour, având între coarne o stea cu opt raze, flancat în dreapta de o
roză cu cinci petale, iar în stânga de o semilună conturată – vechiul însemn al
Ţării Moldovei, care semnifică totodată şi românitatea moldovenilor (din momentul
formării statului român modern şi până astăzi simbolul respectiv se regăseşte
şi pe stema de stat a României), este plasat (aşezat) pe o emblema
complementară, pe pieptul unei acvile naturale, care subliniază latinitatea
moldovenilor. Acvila este „ornamentată” cu alte simboluri romane şi creştine: vulturul
poartă în cioc o cruce de aur (acvila cruciată), în gheara dreaptă ţine o
ramură de măslin – simbol al păcii - , iar în cea stângă – un sceptru de aur,
simbolul suveranităţii, puterii şi demnităţii.
Recunoscută ca cel mai de preţ simbol
al legiunilor romane venite în Dacia, acvila a devenit însemnul distinctiv al
tuturor urmaşilor daco-romanilor. Aproape în aceeaşi reprezentare grafică, ea se regăseşte
şi în actuala stemă a României. Crucea
plasată în ciocul păsării, atât în stema Republicii Moldova, cât şi în cea a
României, aminteşte prin limbaj heraldic faptul că românii, spre deosebire de
popoarele vecine, s-au creştinat firesc, încă din epoci timpurii, fără
intervenţia autorităţii centrale. În
ansamblu, acvila cruciată constituie dovada latinităţii poporului nostru,
subliniază originea comună a tuturor românilor şi, totodată, vechimea lor pe
aceste locuri. (Vezi: Simbolurile naţionale ale
Republicii Moldova, Coordonator şi redactor ştiinţific: dr. Silviu
Andrieş-Tabac, Chişinău, 2010, p. 29-115; Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Tiberiu
Velter, Dr. G. D. Iscru, Aurel David, Tricolorul
României, simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale. Coordonator:
dr. Adina Berciu- Drăghicescu, Bucureşti, 1995.)
Latinitatea
moldovenilor plastic este exprimată şi prin moneda naţională a Republicii
Moldova. În paranteze
fie spus, atât în România cât şi în Republica Moldova moneda naţională poartă
acelaşi nume – leul, evident,
valoarea reală în raport cu valutele străine fiind diferită. În multitudinea
imaginilor grafice de pe monezile (de 1 ban, 5 bani, 10 bani, 25 de bani, 50 de
bani) şi de pe bancnotele moldoveneşti (cu nominalul de 1 leu, 5 lei, 10 lei,
20 de lei, 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 500 de lei, 1000 de lei), se
regăsesc, suplimentar la cele conţinute pe stema de stat a Republicii Moldova,
pe care le-am descris mai sus, alte valoroase simboluri romane, care vin să
fortifice imaginea noastră ca popor de sorginte latină. Pe verso-ul tuturor
bancnotelor moldoveneşti, între contururile aceleiaşi circumferinţe, sunt
încadrate imaginile stilizate a două opere de sculptură cu valenţe deosebite în
istoria romanilor şi a românilor în speţă. E vorba despre Columna lui Traian, opera sculptorului
Apollodor din Damasc, şi Coloana
Infinitului, geniala operă a sculptorului român Constantin Brâncuşi. (Simbolurile
naţionale ale Republicii Moldova, Coordonator şi redactor ştiinţific: dr.
Silviu Andrieş-Tabac, Chişinău, 2010, p. 411-441.)
Originea latină a moldovenilor şi
identitatea românească a acestora a fost exprimată, - adevărat că doar
episodic, cauza fiind conjunctura politică, - prin simbolul imnului de stat. Din momentul
proclamării independenţei (27 august 1991) şi până la 7 iunie 1994, cântecul
„Deşteaptă-te, române!”, versuri – Andrei Mureşanu, muzică – Anton Pann, a fost imnul de stat al Republicii Moldova.
Poezia respectivă, scrisă în vâltoarea revoluţiei de la 1848, poartă o
puternică încărcătură patriotică, nelipsit fiind epizodul de istorie romană, cu
trimitere directă la împăratul Traian. Strofa a doua a poeziei, făcând apel la
luptă şi deşteptare naţională, evocă trecutul roman.
Acum
ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n
aste mâini mai curge un sânge de roman,
Şi
că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător
în lupte, un nume de Traian!
Evocarea trecutului roman în spaţiul
dintre Prut şi Nistru, în anii 90 ai
secolului trecut, nu era o premieră. Imnul revoluţionarilor români de la 1848 a
penetrat spaţiul basarabean încă la începutul secolului al XX-lea, fiind bine
cunoscut fruntaşilor mişcării naţionale din ţinut şi devenit de facto imnul Republicii
Democratice Moldoveneşti proclamate la 2 decembrie 1917. Doar faptul că această
formaţiune politico-statală a avut o existenţă scurtă de timp (decembrie 1917 –
martie 1918), nu s-a reuşit oficializarea cântecului respectiv drept imn al
statului democratic proclamat în hotarele dintre Prut şi Nistru. Ascultătorul
(cititorul) atent a observat, sper eu, că şi în perioada contemporană,
„Deşteaptă-te, române!” a avut statutul de imn de stat al Republicii Moldova,
de asemenea, o scurtă perioadă de timp (august 1991- iunie 1994). În cazul de
faţă, explicaţia constă în accederea la putere a forţelor procomuniste şi proruse,
care în şirul acţiunilor antidemocratice şi antiromâneşti, au hotărât şi
înlocuirea (iniţial, declarată, provizorie) acestui simbol naţional cu alt
însemn muzical, - viersurile poeziei „Limba noastră” de Alexei Mateevici,
aranjamentul muzical datorându-se compozitorului Anton Pann, - cântec, indiscutabil,
cu merite în mişcarea naţională din anii 1988-1991, dar cu un diapazon mult mai
restrâns de mesaje istorice.
Aşadar, în final, câteva concluzii şi recomandări:
1. Manifestarea identităţii naţionale,
inclusiv a originii latine, în spaţiul basarabean, a fost împiedicată de
stăpânirile străine. Slăbirea opresiunii politice şi apariţia elementelor
democratice au fost condiţii prielnice de manifestare a conştiinţei naţionale. După
destrămarea U.R.S.S. şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, populaţia
dintre Prut şi Nistru a înregistrat progrese notabile în planul renaşterii
naţionale: ea şi-a recăpătat identitatea românească; şi-a afirmat originile ei
latine prin revenirea la scrisul cu grafie latină. Istoria naţională a devenit
componenta de bază în cultivarea conştiinţei naţionale româneşti.
2. Confuzia identitară în privinţa denumirii
limbii şi originii moldovenilor poate fi depăşită prin asumarea de către
autorităţile Republicii Moldova a identităţii naţionale româneşti a statului şi
promovarea unor politici de stat chemate să înlăture deformările produse de
stăpânirile străine. Dificultăţile în redobândirea conştiinţei de sine a
populaţiei băştinaşe din Republica Moldova pot fi depăşite cu sprijinul
României şi cu susţinerea tuturor ţărilor din lumea latină.
3. Criza identitară (dar şi celelalte genuri
de criză) va putea fi depăşită mai uşor şi într-un termin mai restrâns de timp doar
în cazul acceptării necondiţionate a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Din ţările neolatine europene doar Republica Moldova a rămas în afara spaţiului
comunitar european. Un gest de solidaritate şi susţinere ar spori şansele
latinităţii pe continentul european şi în întreaga lume.
