Excelenţa
Voastră Domnule Preşedinte Oleg Serebrian,
Excelenţa
Voastră Domnule Ambasador Nicolae Manolescu,
Stimate
Domnule Secretar General Jose Lois Dicenta,
Stimate
Domnule Secretar de Stat Vasile Timis,
Stimate
Domnule Rector,
Stimate
Preşedinte al Consiliului Alba,
Stimate
Doamne şi Domnilor,
Pentru
mine este o onoare să particip la inaugurarea lucrărilor prestigiosului
colocviu „România şi Moldova, surse ale latinităţii”, organizat de către
Uniunea Latină în cooperare cu Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia şi
Consiliul local Alba. În acest context, permiteţi-mi să Vă aduc un salut frăţesc
din partea Ministerului Culturii al Republicii Moldova, care a îmbrăţişat şi a
susţinut cu toată căldura, chiar de la început, ideea organizării acestei
manifestări cultural-ştiinţifice, care se prefigurează a fi una de importanţă
deosebită pentru România şi Republica Moldova, ţări, care au la bază un
potenţial etno-lingvistic şi cultural comun, care se numeşte poporul român.
Colocviul
de la Alba Iulia, este un bun prilej de a reflecta, în comun asupra problemelor
fundamentale ce ţin de temeiurile poporului român, de originile sale latine. România
şi Republica Moldova sunt ţările care urmează traseul istoric al romanităţii
orientale, care păstrează la început de mileniu trei, spiritul Romei Antice, al
latinităţii, al unei culturi şi civilizaţii care a determinat mersul istoric
universal.
Europa
contemporană, în linii mai poate fi considerată urmaşă a trei civilizaţii, izvorâte
din antichitate sau evul mediu: prima dintre acestea fiind civilizaţia latină, ce-a de a doua - civilizaţia germanică şi ce-a de-a treia -
civilizaţia slavă.
Fiecare dintre
aceste civilizaţii, fiind bine delimitate teritorial, pe parcursul istoriei,
şi-au adus contribuţii remarcabile la dezvoltarea umanităţii, îmbogăţind-o şi
completând-o cu elemente culturale de excepţie, care s-au dovedit a fi durabile
în timp şi spaţiu, pentru a forma
tabloul etnocultural contemporan al vechiului continent.
Civilizaţia
latină, în spaţiul european, iar prin intermediul acestuia şi pe plan mondial, se
dovedeşte a fi cea mai importantă din perspectiva formării fundamentelor lumii
contemporane. Civilizaţia mondială actuală, indiferent de specificul său regional,
in cea mai mare parte, este construită în baza valorilor culturale antice romane,
formate la timpul respectiv pe baza latinităţii, dar, care a cumulat şi a
transmis posteriorităţii, bogata experienţă milenară mediteraniană şi orientală.
Limba latină,
împreună cu alte valori culturale de tip antic, create şi exprimate prin expresia
verbală a strămoşilor noştri, la sfârşitul antichităţii-începutul evului mediu,
au pus bazele lumii creştine, a unei
spiritualităţi umaniste, a pus temelia
lumii occidentale, a pus începutul unui traseu istoric nou al civilizaţiei
mondiale, care s-a resimţit constant pe parcursul evului mediu şi în epoca
modernă, pentru a se generaliza în zilele noastre drept factorul valoric decisiv
al civilizaţiei de pe mapamond.
În lumea
contemporană, latinitatea şi romanitatea se manifestă în două ipostaze de bază:
în calitate de construct valoric al unor fiinţe
naţionale, cum este în cazul popoarelor neolatine şi în calitate de construct valoric al civilizaţiei mondiale, cum este
în cazul altor popoare de pe mapamond – purtătoare sau promotoare a valorilor de
tip occidental.
Privită din
acest unghi de vedere, latinitatea, apare drept cel mai răspândit element
cultural al lumii contemporane, drept liantul de bază ce uneşte într-un tot
întreg, fenomenul numit „civilizaţia secolelor XX-XXI”. Astfel, rolul
latinităţii şi al romanităţii pentru civilizaţia umană se întrevede a fi unul
decisiv, dat fiind că acestea se înscriu printre elementele sistemice ale
civilizaţiei mondiale contemporane, aflându-se la baza şi în structura propriu-zisă
a acesteia.
În calitate de
construct valoric al unor fiinţe naţionale, latinitatea, a contribuit la formarea
popoarelor neolatine, la început, pe teritoriile fostului Imperiu Roman din
bazinul mediteranean şi spaţiile adiacente, iar mai târziu, începând cu Marile
descoperi geografice, în teritorii de peste mări şi oceane, astfel, că astăzi
avem o lume neolatină diversă şi multicoloră, cu multe faţete, răspândită pe
patru continente, predominant fiind din punct de vedre numeric şi spaţial, centrul
latinofon al Americii Latine, care s-a format şi s-a cristalizat ca rezultat a
integrării valorilor latine europene cu valori pre- şi post-columbiene din
continentul american.
Latinitatea
americană, la fel ca şi acum două secole, se află în strânsă legătură cu latinitatea
europeană, iar împreună contribuie la consolidarea şi la menţinerea Marii
Familii a Latinităţii, care îşi propune să promoveze în continuare valori culturale
originale şi edificatoare, pentru statornicirea tradiţiilor şi perpetuarea
valorilor izvorâte din adâncul istoriei. În contextul istoric actual, romanitatea
europeană, menţine şi promovează pe toate căile, valorile autentice latine
moştenite, contribuind în acelaşi timp, la multiplicarea formelor de conjugare
a eforturilor comune în scopul creării unei lumi mai bune, axată pe umanism,
tradiţie şi creativitate.
Din şirul
popoarelor neolatine, formate pe întinsurile vechiului continent, românii
reprezintă singurul popor de origine latină păstrat în partea răsăriteană a
fostei împărăţii romane. Istoria, însă, i-a binecuvântat pe români într-un
spaţiu bogat şi foarte frumos, dar în acelaşi timp şi
foarte dificil din punct de vedere geopolitic, dat fiind, că acesta, din
totdeauna, s-au aflat la confluenţa Marilor Imperii, unde, în permanenţă, s-au
ciocnit diverse interese strategice, care în mod inevitabil au trebuit să
răsfrângă asupra locuitorilor acestor teritorii.
Spre deosebire
de romanitatea occidentală, care la mai multe etape, a fost ocrotită de intemperiile
vitrege ale istoriei, romanitatea orientală, chiar din momentul plămădirii sale,
s-a pomenit timp de circa un mileniu, în focul încrucişat al Marilor Migraţii,
fiind în acest context strâmtorată la nord de Dunăre, pentru a fi limitată până la urmă, la
spaţiul carpato-danubiano-nistrean. Totodată a fost izolată printr-o imensă
perdea de neamuri alogene de semenii lor latini din Occident, pentru a deveni,
în final, o insulă romanică, purtată de valurile zbuciumate ale istoriei într-un
imens ocean, format la începutul evului mediu pe întinsurile Europei Centrale,
de Est şi de Sud-Est, de către o mulţime de triburi slave, din care au crescut
popoarele slave contemporane, megieşe ale poporului român.
În această
situaţie neprielnică, românii se află de peste un mileniu şi jumătate, reuşind,
totodată, să se acomodeze şi să se adapteze la noile condiţii istorice, să
înveţe arta de a convieţui şi colabora cu
alte popoare. În acelaşi timp, cu toate greutăţile istorice, românii au reuşit să-şi
menţină, identitatea, individualitatea, limba romană şi religia creştină
moştenite de la vechii romani, să-şi conserve tradiţiile, să-şi protejeze
obiceiurile, arta muzicală deosebită, dansul inconfundabil, ritualurile, alte
elemente de patrimoniu cultural imaterial, care îşi au originea în substratul
antic traco-dacic sau vechi roman. Or, românii au reuşit, pe parcursul istoriei,
să găsească soluţiile necesare pentru a-şi asigura existenţa ca neam de factură
latină şi să-şi afirme continuitatea în spaţiul de geneză etnolingvistică şi
culturală.
Privită din
perspectiva, greutăţilor şi constrângerilor, istoria românilor din perioada
medievală poate fi definită drept una extremală. Aflaţi, timp de circa un
mileniu, sub presiunea constantă a vânturilor migratoare venite din regiunile
silvice de nord sau din întinsele stepe euroasiatice, pentru a supravieţui,
românii au fost obligaţi să promoveze timp de secole în şir, o viaţă autarhică,
care era bazată pe două valori fundamentale: romanitate şi creştinătate, acestea din urmă reprezentând în final factorii
decisivi care au determinat procesul conservării şi dăinuirii istorice a românilor
ca neam.
Totodată, aceiaşi
stare istorică extremală, a favorizat la români perpetuarea unui conservatism
etno-lingvistic mai pronunţat decât la romanitatea din Occident, fapt ce a
condus la păstrarea în spaţiul carpato-danubiano-nistrean a elementelor latine în
forme relativ slab alterate.
În perspectiva
istorică este de remarcat în mod special, apropierea uluitoare a limbii române de
latina veche, unitatea etno-lingvistică românească în întregul său spaţiu de
locuire şi, respectiv, lipsa în limba română a dialectelor, faptul din urmă
remarcând un specific cu totul aparte al poporului român. În acest context,
este semnificativ faptul, că unitatea etnolingvistică românească s-a perpetuat
în condiţiile lipsei unităţii politice româneşti pe parcursul evului mediu şi a
epocii moderne, fapt unic în felul său pe plan european.
În aceste
împrejurări, la anumite etape istorice, unele imperii din vecinătate au trebuit
să depună eforturi speciale, pentru a sparge, prin diverse acţiuni, inclusiv de
ordin academic, unitatea etnică şi lingvistică românească, pentru a diviza şi a
bulversa conştiinţa etnică a masivului românesc.
În acest sens, cele
mai semnificative sunt acţiunile fostului regim totalitar sovietic, care în
perioada de existenţă a fostei U.R.S.S., a promovat cu multă ardoare politica
de dezbinare etno-lingvistică a românilor, de promovare a unei concepţiei
tendenţioase prin care se construia prin mijloace ideologice şi politice un nou
popor romanic şi o nouă limbă romanică, acestea fiind aşa-zisul „popor moldovenesc”
şi respectiv aşa-zisa „limbă moldovenească”, faptul în sine reprezentând o
ficţiune, dar în acelaşi timp şi un atac virulent la adresa valorilor culturale
moştenite de către români. Acţiunile de acest gen, însă, nu s-au soldat cu succesul
scontat, memoria istorică românească rămânând până la urmă în aceiaşi albie a
romanităţii, aşa cum a fost sute de ani în urmă.
Mişcarea de
eliberare naţională din Republica Moldova de la sfârşitul anilor 80-începutul
anilor 90 ai secolului XX, cât şi obţinerea independenţei de stat a Republicii
Moldova în anul 1991, desfăşurate sub flamura unităţii cultural-lingvistice
româneşti au demonstrat cu prisosinţă forţa înălţătoare a substratului etno-istoric,
a memoriei istorice, forţa latinităţii şi romanităţii, care au reprezentat factorii
decisiv în eliberarea naţională şi obţinerea independenţei de stat a românilor
basarabeni faţă de U.R.S.S. Este de remarcat, că mişcarea de eliberare
naţională din Moldova la timpul respectiv, a derulat şi s-a desfăşurat sub
lozinca luptei pentru limba naţională şi pentru revenirea la veşmântul firesc
al acesteia, veşmântul latin. Astfel, se poate constata, că renaşterea
naţională a românilor-moldoveni, s-a aflat în legătură directă cu renaşterea caracterului
latin al limbii române în fosta colonie a U.R.S.S.
La etapa actuală,
Republica Moldova revigorează o pagină uitată a lumii latine, o pagină care
completează esenţial tabloul general al latinităţii, aducând totodată la
ordinea zilei, probleme dificile ce ţin de destinul romanităţii de la limesul său
răsăritean.
În acest
context, de o actualitate imperioasă se întrevede a fi problema destinului populaţiei
româneşti din stânga Nistrului, regiune acaparată cu forţa şi menţinută în mod
brutal de către impostori nostalgici şovini, sprijiniţi de forţe imperiale din
Rusia. Actualmente, populaţia românească din stânga Nistrului, este supusă unui
proces intens de rusificare, inclusiv prin interzicerea scrierii latine pentru
limba română şi înlocuirea acesteia cu grafie chirilică. Aceste acţiuni
reprezintă în fapt genocid etnolongvistic şi cultural.
